Cultură
14 ianuarie 2022

Aron Pumnul – autor de manuale pentru românii din Imperiul Habsburgic. Influența asupra lui Mihai Eminescu

Aron Pumnul – autor de manuale pentru românii din Imperiul Habsburgic. Influența asupra lui Mihai Eminescu
14 ianuarie 2022

Aron Pumnul – autor de manuale pentru românii din Imperiul Habsburgic. Influența asupra lui Mihai Eminescu

Sub influenţa activităţii şi a Lepturariilor lui Aron Pumnul în Bucovina a crescut o generaţie nouă, o generaţie fanatizată în tot ce este autentic românesc şi care s-a opus cu îndârjire tendinţelor de înstrăinare a sufletului românesc, aşa că în ciuda acestor tendinţe, caracterul românesc al acestei provincii s-a păstrat.

Numărul lucrărilor pe care Aron Pumnul le-a lăsat posterității se ridică la 35. Multe dintre ele au fost consacrate problemelor de limbă. În calitate de profesor, timp de 18 ani, el  a desfășurat o rodnică activitate didactică şi de educaţie naţională. A colaborat cu fraţii Hurmuzaki la opera de renaştere naţională a românilor din Bucovina.

Venind din Ardeal, el şi-a legat soarta de Bucovina.

În 1843 a fost profesor de filozofie la Blaj, şi a fost trimis chiar în acelaşi an, ca bursier la Colegiul teologic „Sfânta Barbara” din Viena, unde audiază cursuri de istorie, drept, lingvistică romanică. Aron Pumnul a avut o pregătire enciclopedică: îi citeşte pe Aristotel, Seneca, Spinoza, Voltaire, Rousseau, Kant. Traduce din filozofii Colson şi Baumeister. În I846 s-a reîntors la Blaj, unde şi-a reluat activitatea de profesor. Devine colaboratorul apropiat al lui Timotei Cipariu şi îl ajută la editarea ziarului „Organul luminării” şi mai târziu la „Învăţătorul poporului”. În timpul Revoluţiei de la I848 s-a aflat printre organizatorii primei adunări populare de la Blaj (18/30 aprilie 1848). El a redactat Proclamaţa, iar la adunarea din 3/15 a fost ales în Comitetul Permanent de la Sibiu. Urmărit şi prins de autorităţile austriece, reuşeşte să evadeze şi, trecând Carpaţii, a fugit în Bucureşti unde este numit de guvernul provizoriu de acolo „comisar de propagandă”. În virtutea împrejurărilor nefaste n-a mai putut rămâne în Ţara Românească. Paşii îl poartă spre frontiera moldo-austriacă şi pe la Mamorniţa trece în Bucovina, cu gândul de a se pune în legătură cu acei intelectuali, pe care îi cunoştea datorită colaborării lor la presa românească din Transilvania. Unul dintre aceştia era seminaristul Iraclie Porumbescu care, surprins de ivirea lui Pumnul la Cernăuţi, îl înfăţişează fraţilor Hurmuzaki, cei mai de seamă intelectuali din Bucovina acelei vremi. Găzduit de către Hurmuzăkeşti, el a colaborat o perioadă de timp la ziarul „Bucovina”, apoi a fost instalat ca profesor la Catedra de limba si literatura română din cadrul Liceului german de stat, înfiinţat în capitala Bucovinei încă în anul 1808. Fiind în contact permanent cu intelectualii români din Bucovina, Pumnul a sprijinit cu înflăcărare ideea lui Ion Gh.Sbiera, Oreste Reney, Leon Popescu, Nicolae Vasilco şi Leon Ciupercovici cu privire la înfiinţarea, în 1862, a „Reuniunii româneşti de leptură”, transformată ulterior în Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. Alături de Mihai Zotta, Alecu Hurmuzaki, Ion Calinciuc, Alexandru Costin şi Leon Ciupercovici a făcut parte din primul comitet de conducere al acesteia. Cu deosebit elan s-a angajat la elaborarea şi editarea Lepturariului românesc (Viena, 4 vol., 1862-1865), care cuprinde un bogat material informativ despre scriitorii români de până la el. Prin această vastă lucrare Aron Pumnul se impune ca istoric literar.

El şi-a spus cuvântul şi în privinţa originii limbii române în Convorbire între un tată şi între fiul lui asupra limbii şi literelor româneşti. Este adept al scrierii cu litere latine „străbuneşti”: Literele corespunzătoare firei limbii româneşti, pornind de la principiul de bază că româna este latina „originară” şi nu „derivată”. El îşi elaborează sistemul său ortografic, care oscilează între un etimologism temperat şi un fonetism inconsecvent. S-a stins din viaţă, la numai 48 de ani, răpus de o boală necruţătoare, la 24 ianuarie 1866. Cu acest trist prilej, câţiva elevi pregătesc broşura Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti la moartea preaiubitului lor profesor Aron Pumnul. A doua   din poeziile cuprinse în broşură - La mormântul lui Aron Pumnul este semnată Mihai Eminovici, privatist. La 27 ianuarie 1866, sicriul cu corpul neînsufleţit al profesorului este depus în Catedrala din Cernăuţi, în semn de omagiu suprem. Aici are loc ceremonia funebră, oficiată de însuşi episcopul Bucovinei Eugenie Hacman. Sunt prezenţi prieteni, cunoscuţi, învăţăcei, colegi, reprezentanţi ai tuturor păturilor sociale, cu toţii veniţi să-l conducă pe ultimul drum. Spre mormânt l-a condus şi corul de ţărani din Mahala, dirijat de către directorul şcolar Dimitrie Scalat.

Aron Pumnul, o personalitate complexă, a trezit în sufletele tineretului studios din Bucovina interesul pentru limba şi literatura română. El a deşteptat la elevii săi conştiinţa naţională şi s-a îngrijit ca această conştiinţă să rămână vie din generaţie în generaţie. A întemeiat în una din cele două case ale sale, Biblioteca învăţăceilor români gimnazişti din Cernăuţi, a fost primul istoric al Fondului Bisericesc din Bucovina, a avut o sănătoasă concepţie pedagogică, şi-a adus din plin contribuţia la formarea unei tinere generaţii de intelectuali români în provincia aservită habsburgilor, a fost cel mai iubit profesor al lui Mihai Eminescu.

Gimnazistul Mihai Eminovici, apreciat de profesorul său pentru aptitudinile pentru istorie şi literatură, i-a citit filă cu filă Lepturariul din care s-a inspirat ulterior în poeziile sale.

 Toate manualele au apărut la editura cărţilor şcolare din Viena, tipărite în tipografia Curţii şi a statului şi doar ultimle două cărţi au fost tipărite pe cheltuiala Fondului Bisericesc greco-ortodox al Bucovinei. Întreaga muncă a aparţinut numai lui Aron Pumnul. Lepturariu rumînesc cules de”n scriptori rumîni pre”n Comisiunea denumită de cătră naltul Ministeriu al învăţământului aşăzat spre folosinţa învăţăceilor de”n clasa I-III a gimnaziului de sus de Aron Pumnul, profesoriu de limba şi literatura romînă în gimnasiul plinariu de′n Cernăuţi, Viena, la editura cărţilor scolastice între 1862 – 1865. (Tom I, pentru cl. I-a şi a II-a apărut în1862, 272 p.; Tom II, partea a I-a, pentru cl. A III-a, anul1863, 202 p.; Tom II, partea a II-a pt. Cl a IV-a, anul1863, 274 p.; Tom III, pt. Clasa VI-a, anul 1862, 532 p.; Tom IV, partea I-a, pt cl. VII-a, anul 1864, 416 p.; Tom IV, partea a II-a, pt. Cl. A VIII-a, 324 pagini). În total 2020 de pagini.   

Să urmărim, pentru început câteva secvenţe din poezia lui Eminescu, Epigonii, care a apărut în 15 august 1870 în „Convorbieri Literare”. Ea însă a fost concepută anterior. Ceea ce ne uimeşte până astăzi este admirabila orientare a poetului de numai 16 ani în istoria literaturii române. De unde cunoştea atât de bine literatura română? Confruntăm textul eminesciuan cu textele din Lepturariu lui Aron Pumnul:

Chichindeal – gură de aur

Mumulean glas de durere

Prale, firea cea întoarsă

În Lepturariu: Prale este născut în Basarabia în satul Volcineţul-Răzeşi, în târgul Sorocei; a fost un bărbat genial şi ciudat în felul său; cu un spirit plin de artele frumoase; poet, muzician, arhitect, croitor, ciubotar şi aflător de lucruri noi; spiritul lui ţinea la universalitate, ca probă ne poate servi unlitere (alfabet), ce făcuse cu cifre universale, cum sunt numerii arabici, ca să se citească în toate limbile cu aceeşi însemnătate; - cunoştea şi limba greacă veche; la 1819 călătoreşte la Peterburg cu episcopul Varlaam, când s-a tipărit acolo biblia românească a lui Clain şi Micul; - a compus toată psaltirea în versuri nu prea nimerite după măsura poetică, şi după curăţenia limbii; a vieţuit la Iaşi, unde a repausat, după spusa unui nepot al lui, pe la anul 1847.

Daniil cel trist şi mic

Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară

Cantemir croind în planuri de cuţite şi pahară

În Lepturariu: Domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir, după departul său din Moldova, a fost cel mai credincios, mai folositor şi mai priincios sfetnic al lui Petru cel Mare, în trebile politicei şi luminării Rusiei; el a fost întemeietorul academiei ştiinţelor în Rusia, al căreia aşezăminte şi statute le-a făcut după planul marelui filosof Laibnitũ. Învăţătura cea înaltă a principelui Cantemir, sentimenrtele lui cele nobile, zelul lui spre înaintarea ştiinţelor şi nemărginita lui iubire, ce a avut-o către naţiunea noastră română sufla cu înfocare din numeroasele lui produse literare, carile au fost şi sunt încă şi astăzi lăudate cu gura în toată lumea învăţată (vezi nrl. XXIII, &din tomul III al Lepturariului).

Tomul III pentru lasa V. şi VI. a gimnaziului de sus (1862)

Demetriu Cantemir, Domnul Moldovei (1710-1711, anii vieţii lui: 1673-1723 = 50

S-a născut la Odorheiu în 26 ctombrie 1673, când tatăl său Constantin era încă sărdar. Tatăl său se făcu Domn Moldovei la anul 1684 şi se îndatoră să trimită pe unul din fii săi ostatici la Constantinopol: el trimise pe fiul său cel mai mare, pe Antioh cu şase fii de boieri. Dar după trei ani, la1687 mere Demetrie să-şi schimbe pe frate-său Antioh. Demetriu a petrecut în Constantinopol până în 1691, în care răstimp se ocupă cu limba şi mai ales cu muzica turcească, pe care el a adus-o mai întâi la oarecare deplinătate, puind-o în note, de care era lipsită până atuncea. În anul 1693, murind tată-său, se învoiră boierii să-l aleagă Domn Moldovei în locul lui tătâne-său, însă nu izbutiră. La 1700 s-a însurat cu Casandra, fata solnicului Şerban Cantacuzino, fostul Domn al României (1678-1688). Curând după aceea, detroându-se frate-său Antiohie din Domnia Moldovei, merse cu dânsul la Constantinopole, unde petrecu până în 1710, când Petru, ţarul Rusiei declară război Turcilor. Sultanul află a trimite în asemeni împrejurări pe Demetriu Cantemir Domn Moldovei, în locul lui Nicolae Mavrocordat. Cantemir primi Domnia mai mult din îndemnul lui Devlet Girei hanul Tătarilor, amicul său, şi mai ales câştigând de la marele Vezir Băltagi Mahomet promisiunea că nu se vor cere dările cele mari, ce se îndătinau a se plăti la numirea Domnilor. Însă abia sosi la Iaşi, şi îndată îi şi veni poruncă de la Vezirul, ca să trimită banii pentru Domnie.

Astă nestatornicie din partea Turcilor supără pe Demetriu Cantemir într-atâta, cât îndată a intrat în trătăciune cu Petru împăratul Rusiei, prin doctorul grec Policala pe care i-l trimise Petru înadins, şi făcu învoială cu el, ca să se desfacă de Turci, şi încheie alianţă cu Petru. În urma acestei legături, Cantemir îl înştiinţă pe Petru despre toate mişcările Turcilor, şi întârzie înains facerea podului peste Dunăre , cum avea poruncă de la vizirul. Cu toate acestea, Petru veni cu oştile prea târziu; Turcii trecuseră Dunărea şi ocupaseră Ţara de Jos. De aceea Petru pierdu bătălia de la Prut şi răscumpără pacea de la Turci cu nodoarele împărătesei. Cantemir trecu cu Petru în Rusia. Petru îi fu destul de recunoscător, căci printr-un uric dat din 1 August din Movileu, numi pe Demetrie Cantemir, şi pe toţi urmaşii lui Cneji ruseşti, cu titlul de „prea înalţi” îi făcu pensiuni însemnate îi dărui moşii întinse în Ucraina. Cantemir se aşeză cu locuinţa în Harikov, unde petrecu până în 1713, ocupându-se cu literatura. La 1713 merse la Moscova, unde-i răpăusă soţia Casandra. La 1714 fu chemat la San-Peterburg, unde fiul lui, Şerban, fu primit în garda împărătească. Aici petrecu Demetriu până la 1715, când se întoarse la moşiile sale, unde sfârşi istoria turcească, începută încă la Constantinopole.

În 1718 se însură de a doua oară cu fata Cneazului Trubeţkoi, şi petrecu la San-Peterburg până în 1720, când însoţi pe împăratul în războiul cu Perşii. În acest războiu purta Demetrie Cantemir şi Tolstoi grija trebilor politice. În iulie 1721 sosiră în Astrahann. De atunci a început Cantemir a simţi durere la rărunchi, împreunate cu friguri ascunse care-l uneori la atâta slăbiciune, încât nu se putea scula din pat câte trei, atru zile. În Auguste, merse în Persia; dar boala îi mergea tot crescând; de aceea îşi făcu testamentul, şi-l încredinţă împăratului. După aceea se întoarse la moşiile sale, unde se ocupă cu zidirea unei biserici, până în 1723, când la 21 August se mută din viaţa pământească.

Demetriu Cantemir era la stat de mijloc, mai mult slab, decât gras; pururea vesel; vorba lui era foarte blândă şi plăcută; se scula de dimineaţă şi se ocupa cu literatura până la amiază-zi. El ştia limbile: româneasca, latina, italiana, greaca, ruseasca, arabica, turceasca şi perseasca, şi înţelegea bine: elenica, frânţuzeasca şi slavonna. Se ocupa mai mult cu istoria, deşi îi plăcea foarte mult filosofia, matematica şi mecanica.

Ca literatoriu ocupă loc între cei întâi învăţaţi ai veacului său. Pentru români are el un preţ îndoit, şi ca Domnitor Moldovei, şi ca istoric, căci nimeni n-a scris mai cu foc pentru Români şi mai cu iubire decât el, cum arată „cronicul Românilor” compus de dânsul.

Antioh Cantemir, fiul lui Dumitru Cantemir a fost cel mai mare poet al Rusiei pe timpul său, despre carele şi Farni cel mai adânc cunoscător al literaturii slavone, încă zice că „el a fost întâiul întemeietor al adevăratei poezii ruseşi”. Mai presus de Antioh Cantemir nu a fost nici Lomonosov. Ei pot fi de o potrivă, şi au fost mari după înrâuririle lor asupra literaturii ruseşti.

Tot fiu de rumân al Moldovei a fost şi Herescul, bărbat neuitat în istoria luminării Rusiei carele a fost şi literatoriu şi întâiul curătoriu al Universităţii din Moscovia.

Iată nobili români! Cum ne convinge istoria Moldovei, că străbunii noştri au fost pururea oameni mari, întemeitori de ştiinţe şi de cultură nu numai pentru sine şi în ţara sa, dar au fost şi învăţătorii, liminătorii şi ai altor ţări. Adică a tuturor ţărilor , unde i-a alungat soarta vieţii.

Beldiman vestind în stihuri de războiul inamic

Alesandru Beldiman Boieriu moldav, vornic mare, a fost unul din însemnaţii literatori români din răstimpul renaşterii naţionale şi literare a Românilor, încă, de pe la anul 1821, ale căruia evenimente atât de însemnate pentru Românii din Principatele dunărene le-a văzut cu ochii, şi le-a descris în versuri...)

Liră de argint Sihleanu

S-a dus Pan fiul Pepelei, cel isteţ ca un proverb

Eliad zidea din versuri şi din basme seculare

Boliac cânta iobagul şi-a lui lanţuri der aramă

Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatec al durerii

Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare,

Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său

Mureşeanu scutură lanţul cu-a lui voce ruginită

Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne

Ca şi profesorul său în Lepturarii Eminescu a ridicat în slavă pe toţi scriitorii epocii sale. Eminescu îşi justifică punctul său de vedere:

„Când ieu în mână pe Daniil Scavinschi sau Alecu Donici sau cine ar fi din scriitorii vechi, cu toată neadâncimea simţirii sau cugetării, cu toată lipsa de gust estetic chiar pentru formă, dacă nu am totdeauna mulţămire, cel puţin nu simt nemulţămire, pe când dacă ieu pe toţi modernii... simt deja iritarea de la întâia linie, un desgust ce nu pot descrie”

Donici Alesandru

Poet moldav, s-a născut în Iaşi către finele secolului trecut; fu educat în Rusia după o datină prea răspândită pe atuncea între boierii acestui răstimp. Devenind la cunoştinţa tendinţelor cuceritoare, ce le nutrea Rusia asupra principatelor dunărene, şi a înrâuririi celei mari, ce o avea ea prin boierii români crescuţi în sânul său, s-a ridicat mai târziu acest obicei, trimiţându-şi fiii săi în educaţiune la Paris şi sfătuind şi pe alţii spre aceasta. El a scris două volume de fabule, carile au devenit rare pentru critica cea muşcătoare, ce o cuprindea asupra boierilor şi administrăciunii lor. A fost un român foarte zelos: moralitatea era era un odor scump înaintea lui, pe care o păstra cu acurateţe, precum şi fabulele sale erau îndreptate contra călătorilor ei; a şerbit în judecătorie, fiind lung timp asesor, şi pe urmă preşedinte la divanul de apel.

Publicate în Lepturariu: Vulturl şi albina, Lupu şi cucul, Gâştele, Vulpea şi bursucul, Vulpea şi măgarul, Ţăranul şi galbenul.

Ioan Eliade

Născut pe la începutul  veacului acestuia (XIX) în Târgovişte şi-a făcut studiile la Bucureşti. D. Ioan Eliade este unul din cei mai însemnaţi literatori români, care au lucrat la renaşterea literaturii şi naţionalităţii române în răstimpul acesta mai nou. Înzestrat cu talente mari şi cu o inimă simţitoare, după mântuirea studiilor în etate de 20 de ani se făcu profesor de matematică, şi traduce în româneşte matematica lui Francior. El însupse şi-şi însuşi toate ideile lui Lazăr despre renaşterea naţională şi ştiinţifică, şi începu îndată a le împărtăşi învăţăceilor săi. Lucrativitatea lui a fost neadormită: în anul 1828 a publicat gramatica limbii române, şi prin aceasta a introdus la români învăţătura limbii naţionale; a început tot în acel an a publica întâia gazetă română, pe care a prourmat-o apoi până la 1848; prin aceasta a făcut începutul la răstimpul al III-lea al literaturii române, şi prin gazete a pus pe români în cunoaşterea ştiinţelor şi culturilor cu toată lumea. Prin lucrările sale literare a smuls pe români din totala letargie şi amorţeală a neştiinţei, în care zăceau până atunci cufundaţi de nefericitele împrejurări ale timpului trecut. Produsele lui literare cele multe şi bine alese, arată pe tot locul  cumplita luptă ce o avea cu neştiinţa mulţimii, cu rugina veche, şi cu străinismul. Precuvântările la gramatici, la fabulele lui Ţichindeal, la traducerea lui Omer, şi la vocabularul la vorbe străine, adeveresc cele zise mai sus, şi vor rămâne modele de precuvântări pentru totdeauna. El a produs în România gustul de citire în limba română, şi a adus pe Românla dorinţa de a duce o viaţă naţională spirituală.

La anul 1848 s-a pus în fruntea mişcării constituţionale din România, şi a condus-o până la căderea ei. De atunci a cam părăsit câmpul literaturii, şi a apucat pe cel politic, pe carel merge lucrul cu mult mai greu, şi rezultat se vede adese prea puţin, ori poate chiar contrariu dorinţei.

Dumitru Ţichindeal (cam pe la 1778-1814).

Despre literatură se zice, că este răspicăciunea societăţii: tot aşa şi scriitorul este nu numai mădularul unei societăţi, dar şi un ins (inivid) singuratic. Deci orice scriere oglindeşte nu numai societatea, dar totodată şi însulătatea autorului ei. Scriitorul cu sentimente nu ne înfăţişează numai societatea sa aşa precum se află ea, ci ne dă şi o alăturăciune a societăţii aievea cu acea societate, al căreia ideal stă înaintea minţii lui. De aceea orice carte ar fi numai înfăţişarea societăţii, cum se află ea în fapte: atunci am fi nevoiţi să încheiem că produsele literare nu pot concurge la înreptăciunea, deplinăciunea şi civiliciunea societăţilor omaneşti. Însă la aceasta ni se opun mii de exemple. Azi enciclopediştii franceyi n-au produs alta nimica, decât au zugrăvit societatea pecum era pre timpyl lor? Au Voltaire ne înfăţişează în produsele sle literare numai spiritul de îndoială, de neîncredere, şi de luare în râs al timpului său? Au nu este el unul din părinţii  mişcării celei mari, care e cunoscută sub numele de revoluciunea franceză, şi care noi o vom numi revoluţia minţii omeneşti contra sclaviei, în care fu încătuşată veacuri întregi atât omenirea cât şi mintea ei?...

...Desfăşurând acest adevăr, ca să putem dejudeca bine pre Dumitru Ţichindeal întâiul fabulist român, ne aflăm nevoiţi a însemna aici tot ce am putut afla despre dânsul, ca ins singuratic, ca mădulariu al societăţii, şi mai presus de toate ca apostol al românismului.

Dumitru Ţichindeal, s-a născut în Banatul Timişoarei în satul Bechicercul-Mic în cei de pe urmă 25 de ani ai veacului XVIII, carele este veacul triumfului dreptului asupra despotismului. Ţichindeal, născut pe lume odată cu noul drept al Europei, se pare că a supt, împreună cu laptele mamei sale, iubirea acelor drepturi, şi dorul de a le vedea proprietate şi a Românilor, conaţionalilor săi.

La aceasta a lucrat din cei mai fragezi ani ai vieţii sale. În tristele împrejurări, ce despărţeau pre Rumunii din Ardeal şi Ungaria din cauza religiunii, Ţichindeal, sâmţind, puindu-şi înainte, cum zice el în fabulă „ce dulceaţă şi fericire ar fi, a vedea aşa număr mare de Români (Banat, Ungaria, Ardeal, România, Moldova şi Bucovina), că se iubesc ca fraţii şi se omenesc”, se pare a-şi fi impus de misiune, a fi solul păcii, de a aduce între fraţi ramul de oliv. Într-adevăr, el întrebuiţă toate mijloacele ertate, ce-i stăteau în putinţă, prin carele i se părea că va ajunge mai sigur acest scop înalt şi binefăcătoriu. Nutrind în sine, cum se vede mai în toate fabulele lui, ca şi Micul, Şincai şi Petru Maior iealul născînd al Românismului, se făcu apostol mistic al acestui ideal. Eliade zice în precuvântarea  la fabulele lui Ţichindeal, edate la 1838:„între bărbaţii, ce au slujit naţiei româneşti, şi s-au jertfit pe sine-şi folosului obştesc, precum Petru Maior, Şincai, şi alţii, a fost Ţichindeal unul din cei mai însemnaţi.”

Ţichndeal, pentru că chiar şi în mijlocul certurilor pentru religiune încă să poată da apelurilor sale de înfrăţire puterea religiunii, se făcu, ca şi istoricii români numiţi mai sus, ministru altariului lui Crist, la care înge nunchin cu religiozitate să poată striga cu cuvintele cele mai străbătătive: „că aici nu e nici grec, nici latin, nici unit, nici neunit, ci numai Român!

Astfel aflăm pe Ţichndeal pe la anul 1812 paroh la biserica din Bechicerul-Mic, luptându-se cu tot zelul contra neştiinţei, înfruntând bigotismul şi supersticiunea, învăţând că „scânteia preoţiei nu stă în haine lungi, nici în barbe lungi!”

După aceea fu Ţichndeal profesoriu, mai întâi la Berecson, apoi la Belinţi şi în urmă la Arad la Şcoala preparandie română, înfiinţate de către Împăratul Austriei, Frâncisc, pentru formarea învăţătorilor români la şcoalele săteşti. Într-astă dregătorie rămase Ţichndeal, statornic în neobositul său zel, şi credincios apostolatului său pentru românism, şi pentru orice este drept, adevăr, bun şi frumos. El, asemene plugarului cel bun, căut să însutească sămânţa cea bună a ştiinţei, religiozităţii, moralităţii şi naţionalităţii, semănând-o în toate părţile, unde a aflat pământ bun, curăţit de buruiene înăduşitoare, ori unde a aflat inimi primitoare, scutite de neghina patimilor şi a răutăţii.

Neînseraţii luceferi ai literaturii române: Samuil Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai, precum zice preanimerit Eliade, sparseră acum, asemenea lui Moise, marea întunericului, care ţinea pre Români dencoace de pământul conştiinţei naţionale, şi-i făcură să treacă dincolo de Egiptul neştiinţei, şi să-şi cunoască adevăratul său început. Ţichndeal apucă din mâna acestor genii ai Românismului făclia, care ameninţă să o stingă duşmanii, care se speriaseră de deşteptarea Românului provenită din cunoştinţa străbunilor săi şi a măreţelor fapte ale acestora.

Prigoninţele pornite asupra istoricilor români deveneau din ce în ce mai aprige asupra oricăruia ar cerca a intra în calea acelora. Ţichndeal ca să se ferească din calea de ast fulger al ameninţărilor, şi totuşi să-şi ajungă scopul, îmbrăcase propuinţele sale într-o formă nevinovată, nebătătoare la ochi, el le propse în veşmântul fabulei: şi aşa pe când spionul trimis de duşmani îşi punea urechea la uşa şcoalei, în care îşi ţinea Ţichndeal prelegerile, nu auzea nici o învăţătură stricăcioasă şi tulburătoare, precum aştepta, ci nişte convorbiri simple, nevinovate, fireşti, naive între lup şi oaie, între vulpe şi momiţe, şi între alte animale nevinovate.

Cu toate acestea tot nu putu scăpa Ţichndeal de progonirile aţintite asupra-i căci curând după ce-şi tipări la Buda în anul 1814 întâile fabule, căzu victimă intrigilor pornite asupra-i din partea duşmanilor Românului, se puse la închisoare sub cuvânt de învăţături nereligioase, şi curând după aceea răpăusă, ca un adevărat martir al naţiunii româneşti.

În D. Ţichndeal au exemplu demn de urmat toţi preoţii şi profesorii români, ca lucrători în via Domnului şi a neamului său.

Toader Racocea

Este născut în Bucovina; a, fost traducător român în guberniul galiţian din Lemberg. Deşi a scris puţin, totuşi este Racocea însemnat în literatura noastră pentru că el este cel întâiu care a înfiiţat la anul 1817 publicaţiunea Crestomaticul românesc; din care însă, pentru lipsa sprijinirii din partea publicului român, carele pe atunci era amorţit cu totul a putut ieşi broşura întâia numai în anul 1820; şi apoi cu astă broşură se vede că a şi încetat, căci altele următore nu se mai află...).

Dr. Alexandrina CERNOV, membru de onoare al Academiei Române,

pentru Agenția BucPress www.bucpress.eu

Alte știri BucPress
Distribuie:
Vizualizări: 586


radio
Ascultă-ne Live
Descarca lista Winamp, iTunes Descarca lista Windows Media Player Descarca lista Real Player Descarca lista QuickTime Descarca lista web proxy Descarca lista tunein
Descarca lista Appstore Descarca lista Google Play
unnamed
Pentru dedicații:
e-mail: radio.cernauti@gmail.com

BucPress pe Facebook
Parteneri BucPress
Parteneri Media BucPress
AGERPRES • Actualizează lumea
Proiect realizat cu sprijinul:
Departmamentul pentru Romanii de pretutindeni Centrul media bucpress
Proiect finanțat de Secretariatul General al Guvernului – Departamentul pentru Românii de pretutindeni. Conținutul acestui site nu reprezintă poziția oficială a SGG–DRP.
© 2022 BucPress - Toate drepturile rezervate

Live Radio Cernăuți