Cultură
09 noiembrie 2021

9 noiembrie 1330 - Bătălia de la Posada

9 noiembrie 1330 - Bătălia de la Posada
09 noiembrie 2021

9 noiembrie 1330 - Bătălia de la Posada

Pe data de 9 noiembrie 1330, armata lui Basarab I, voievodul Țării Românești, repurtează o victorie zdrobitoare asupra celei maghiare, condusă de regele Carol Robert de Anjou. Bătălia este cunoscută sub numele de „Bătălia de la Posada” și a reprezentat un moment de cotitură în relațiile dintre cele două țări. Pe de o parte, Ungaria a renunțat la ideea extinderii teritoriului său până la Marea Neagră, în timp ce Țara Românească a putut să se afirme ca o formațiune statală de sine stătătoare. 

Bătălia a fost menţionată în mai multe cronici, precum ''Cronica pictată de la Viena'' (''Chronicon pictum'', aprox. 1360), cea a lui Johannes de Thurocz (''Chronica Hungarorum'', aprox. 1486), cea a cronicarului polonez Jan Długosz (''Annales seu cronici incliti regni Poloniae'', aprox. 1455 - 1480) precum şi alte lucrări maghiare, poloneze şi germane. Majoritatea însă reproduc, în principiu, relatarea cronicii vieneze. De asemenea, bătălia mai este pomenită şi în actele maghiare din secolul al XIV-lea, din care se pot desprinde şi alte detalii interesante despre această încleștare.

În toate aceste izvoare nu este menţionat niciodată cuvântul „posadă”, ce desemna iniţial un loc greu accesibil şi apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în denumirea cu care este cunoscută această bătălie s-a produs la începutul secolului al XV-lea, apărând pentru prima oară în câteva documente maghiare legate de bătălia din 1395 dintre Vlad I (zis și Uzurpatorul, cel mai probabil un nepot de-al lui Mircea cel Bătrân) şi Sigismund de Luxemburg, regele maghiar. Astfel, două dintre acestea (aprox. 1408 şi 1438) vorbesc despre „munţii zişi ai Posadei”, deşi, într-o relatare a lui Sigismund (aprox. 1397) se spunea doar că bătălia se purtase „pe când urcam culmile munţilor, zise în vorbirea obişnuită (adică a oamenilor locului) posada, prin nişte strâmtori şi poteci înguste, strânse între tufişuri mari”. Denumirea de „Bătălia de la Posada” a fost introdusă şi și-a câștigat un renume în istoriografia românească datorită marelui savant Nicolae Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul considera că atât bătălia din 1395 (cea dintre Sigismund si Vlad Uzurpatorul) cât şi cea din 1330 s-ar fi desfăşurat în aceleaşi loc: „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”. 

Evenimentele care au dus la această bătălie sunt destul de cunoscute. Cel mai probabil, în anul 1324, voievodul Basarab I se afla sub suzeranitatea lui Carol Robert de Anjou, regele maghiar. Un an mai târziu, în 1325, Basarab a organizat o expediție militară care s-a soldat cu ocuparea cetății Severin, un eveniment care a dus la o răcire accentuată a relaţiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327, Basarab a refuzat să mai plătească tributul de vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar, la sfatul unui sfetnic, Dionisie, care va deveni mai târziu ban (conducător) de Severin, să întreprindă o expediţie de recucerire a teritoriului pierdut şi de pedepsire a vasalului său.

Carol Robert de Anjou şi-a început campania de pedepsire în luna septembrie a anului 1330, pornind din Timișoara în fruntea unor forțe armate însemnate (Neagu Djuvara estimează o cifră de 30.000). Iniţial, regele maghiar a ocupat Banatul de Severin şi cetatea Severinului, după care a început să străbată Oltenia, pustiită în prealabil de către Basarab, spre capitala acestuia, Curtea de Argeș. Pe drum însă, Carol Robert a primit o solie din partea domnitorului valah, care i-a adus o propunere de pace.

Termenii propuși de Basarab I erau următorii: 7.000 de mărci de argint ca despăgubire, cedarea cetății Severinului şi trimiterea unui fiu ca ostatic la curtea ungară ca zălog. Sau, ca să cităm exact principalul document, Cronica pictată de la Viena: ''Făcându-se aceasta, Basarab a trimis la rege o solie vrednică de toată cinstea ca să-i spună regelui: „Fiindcă voi, rege şi stăpân al meu, v-aţi ostenit cu strângerea oştirii, eu voi răsplăti osteneala voastră cu 7000 de mărci de argint şi vă voi lăsa în pace şi Severinul cu toate cele ce ţin de el, pe care acum cu puterea le ţineţi în mâinile voastre. Pe deasupra, tributul pe care-l datorez coroanei voastre îl voi plăti cu credinţă în tot anul. Şi nu mai puţin voi trimite la curtea voastră pe unul dintre fiii mei, pentru ca să servească pe banii mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia“.

Toate acestea în schimbul păcii și al întoarcerii regelui pe drumul pe care a venit. Prea sigur pe superioritatea sa militară și ironizând capacitatea lui Basarab de a rezista, Carol Robert a refuzat însă oferta de pace a acestuia şi, în pofida anotimpului nefavorabil, şi-a continuat înaintarea către capitala Ţării Româneşti. Condițiile neprimitoare și lipsa hranei au epuizat de o asemenea manieră armata maghiară încât, atunci când aceștia au ajuns sub zidurile reședinței voievodului, nu au putut lua cu asalt orașul. Realizând că victoria este imposibilă, Carol Robert i-a cerut lui Basarab un armistițiu, relatat de majoritatea cronicilor maghiare. Regele maghiar consimțea să renunțe la acțiunile militare, cu condiţia ca valahii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt. Istoricul A.D. Xenopol, însă, a susținut falsitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai uşor înfrângerea armatei regale maghiare. În orice caz, armata maghiară s-a retras, marșând spre casă.

Iarăși ajungem la Cronica pictată de la Viena și aflăm că, pe drumul de întoarcere spre Ungaria, armata regală a fost atrasă într-o vale îngustă şi prăpăstioasă, unde a suferit o înfrângere umilitoare. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea maghiarilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor, așa cum ne povestește cronica:

''Regele ajunse pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită și închisă de amândouă părțile de râpe foarte înalte de jur împrejur și pe unde această cale era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele și ai săi negândindu-se în adevăr la așa ceva, mulțimea nenumărată a vlahilor sus pe râpe a alergat din toate părțile și a aruncat săgeți asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei văi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai și ostași cădeau din toate părțile în luptă. Căci din pricina urcușului prăpăstios din acea vale nu se putea sui în contra vlahilor pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinși ostașii regelui ca niște pești în vârșe ori în mreajă''.

După o luptă de 4 zile, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, dar doar după ce și-a schimbat hainele sale cu ale unui oştean pentru a nu fi recunoscut. Iarăși apelăm la cronica vieneză pentru detalii: “Iar regele își schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a îmbrăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l vlahii a fi însuși regele l-au omorât cu cruzime. Și însuși regele de abia a scăpat cu câțiva inși. Căci au stat împrejurul regelui, ca niște ziduri de piatră, magistrul Danciu cu fiul său Ladislau și alți ostași care erau în serviciul personal al regelui și magistrul Martin, fiul lui Berend, care primeau asupra lor toate loviturile de sabie și de săgeți, numai să scape regelui viața de loviturile morții''. 

Abia scăpat din ghearele morții, Carol Robert a reușit să se întoarcă în Ungaria tot prin Timişoara. Nu la fel de norocoși au fost Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, sau preotul personal al regelui. O parte a supravieţuitorilor au fost luaţi în robie, însuși regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu puţine robii, cazne şi primejdii pentru neamul unguresc”.

Deznodământul îl aflăm tot prin intermediul cronicii mai sus amintite: „Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii pe alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii, sau ca nişte trestii clătinate de vânt. Și a fost aici un cumplit dezastru căci a căzut o mulțime de ostași, de principi, de nobili și numărul lor nu se poate socoti, din ziua a șasea, în preziua sfântului Martin și după aceea în acea următoare. ”

În ciuda acestei victorii strălucite, influența puternicului vecin de la nord de Carpați în viața noului stat a rămas în continuare foarte puternică. Poate nedorind să mai provoace Ungaria sau poate gândind și în termeni pragmatici, fiul lui Basarab I, Nicolae Alexandru, l-a recunoscut (în 1354) pe urmașul lui Carol Robert, regele maghiar Ludovic I, drept suzeran.

Agenția BucPress -  www.bucpress.eu

Urmăriți-ne și pe platforma Telegram

Alte știri BucPress
Distribuie:
Vizualizări: 750


radio
Ascultă-ne Live
Descarca lista Winamp, iTunes Descarca lista Windows Media Player Descarca lista Real Player Descarca lista QuickTime Descarca lista web proxy Descarca lista tunein
Descarca lista Appstore Descarca lista Google Play
unnamed
Pentru dedicații:
e-mail: radio.cernauti@gmail.com

BucPress pe Facebook
Parteneri BucPress
Parteneri Media BucPress
AGERPRES • Actualizează lumea
Proiect realizat cu sprijinul:
Departmamentul pentru Romanii de pretutindeni Centrul media bucpress
Proiect finanțat de Secretariatul General al Guvernului – Departamentul pentru Românii de pretutindeni. Conținutul acestui site nu reprezintă poziția oficială a SGG–DRP.
© 2022 BucPress - Toate drepturile rezervate

Live Radio Cernăuți